Roti si amintiri

M-am nascut in controversata generatie a « ceauseilor » si pot spune cu mana pe inima ca nu regret niciodata ca mi-am petrecut copilaria in acea perioada, din mai multe motive… Am crescut la bloc, avand o groaza de prieteni cam de aceeasi varsta, facandu-ne veacul pe clasica alee, speriind comunitatea din zona cu galagia si şotiile noastre. Psihologia grupurilor mari este aceea ca, atunci cand « se poarta ceva », toata lumea trebuie sa il aiba. 

In acele frumoase zile ale copilariei erau la moda doua chestii: toti taticii isi cumparau Dacii (se lansase Dacia cu motor frantuzesc!) si toti copiii aveau ….biciclete.

 Ca toate lucrurile de succes si cumparatul bicicletelor a luat amploarea unei epidemii. Tin minte ca toti ne-am pricopsit cu « bitoacle » cam in acelasi timp. Parca il vad si acum pe tatal meu care, intr-o zi torida de vara, mi-a montat bicicleta in parcarea de langa bloc, chiar langa celebra Dacie, inchizand astfel cercul celor mai fierbinti deziderate ale familiei. Tot el a alergat in spatele meu doua zile, pana am invatat sa imi tin echilibrul chiar si atunci cand intorceam capul sa ma asigur ca nu vin masini…

Fericirea mea era completa ! O data pentru ca, in sfarsit ma aliniasem statutului « gastii » din care faceam parte si, in al doilea rand, datorita neasteptatei senzatii de libertate pe care mi-o dadea vehiculul pe doua roti.

Sa ne fi vazut atunci pe toti, baieti si fete, iesind seara la plimbare, in sir indian, roata la roata, facand meandre pe strazile din cartier, mandri de viteza pe care o prindeau bolizii noştri ! Eram un adevarat spectacol, iar vecinii rasuflau usurati ca, cel putin pentru o seara, erau scutiti de nazbatiile noastre.

Bicicletele erau la fel, uniformitatea era cuvantul de ordine in acele vremuri, dar cine mai statea sa tina socoteala cand satisfactia era garantata ? Chiar si faptul ca trebuia sa ne caram velocipedele cate trei sau patru etaje, pe scara blocului, de cateva ori pe zi, nu era suficient ca sa ne starpească entuziasmul. O buna bucata de timp aceasta a fost distractia de capetenie a tuturor.

Nu stiu cand si cum s-a terminat totul, ce s-a intamplat cu prima mea bicicleta, daca, in cele din urma, s-a stricat sau daca parintii mei au dat-o sa bucure alt copil! Pur si simplu reprezinta un reper al acelei varste si cred ca toti adultii care au fost posesori de bicicleta in copilarie, simt acest lucru.

 Băiatul meu are bicicletă de vreo patru ani. A inceput, ca orice pusti, cu o tricicleta de plastic, visand la ziua cand avea să intre in posesia unei biciclete adevarate, ceea ce s-a si intamplat, fireste! Acum, ca iarna s-a dus, a inceput din nou sa iasa la plimbare…Viseaza la un monstru pe doua roti, tunat cu abtibilduri « hot road », un far si un claxon mai…cool ! Zdranganelele de tot felul completeaza cu brio imaginea de « macho man » pe care incearca sa si-o construiasca de ceva timp. La fel ca toti baietii de-o seama cu el, aspira intens sa fie tratat ca un barbat si este evident ca bicicleta îi tine moralul la cote ridicate.

Spre satisfacţia noastră işi pastreaza interesul pentru aceasta activitate sanatoasa. Din cand in cand ma intreaba daca observ ce muschi « tari » a facut la picioare (e slab ca un tar si iute ca un tantar), iar eu  îi declar admirativ ca, in mod sigur, asta se trage de la plimbarile pe bicicleta !   

Cand ma uit la al meu cum pedaleaza furios, aplecat in fata, nemultumit ca nu atinge viteza dorita, parca retraiesc senzatiile din copilarie : ca lumea e mai mica si mai usor de traversat (la propriu si la figurat !), iar timpul este mai usor de controlat. Totul ambalat intr-un sentiment inegalabil de independenta.